Ce am făcut eu ca să îmi fie bine

Ultimele două săptămâni au fost foarte grele, foarte încărcate emoțional pentru mine. Ceva mi-a reamintit de începutul lui martie 2020 când a fost instaurată starea de urgență în România. Pe atunci mă temeam de un inamic invizibil. De fapt nici nu știam exct de ce să mă tem…nimeni nu știa. Știu doar că am stat multe săptămâni la rând în casă. Au trecut doi ani și am învățat între timp să trăiesc cu virusul. Nu știu dacă s-a terminat, dacă vor mai fi valuri de infectări, dar este evident pentru mine că acum am o serie de arme la îndemână să pot trăi relaxată.

Dar acum? Acum inamicul este vizibil. Știu cine este, știu ce rău ne poate face (bănuiesc de fapt, pentru că îl văd capabil de orice). Situația este mult mai critică. Dar totuși viața mea trebuie să meargă înainte. Cum?

Iată câteva dintre greșelile făcute zilele trecute, dar și dintre lecțiile învățate.

Săptămâna trecută am avut tot felul de sentimente: frică, anxietate, incertitudine pentru viitorul meu și al familiei mele, furie la adresa acestui inamic nemilos, furie la adresa neputinței oamenilor politici de pe glob de a putea opri acest război. Bunicii și străbunicii mei au trecut prin războaiele mondiale. Traumele generațiilor anterioare legate de război se transmit din generație în generație. Așa că nu e de mirare furtuna de sentimente prin care am trecut.

Ce am greșit? Am stat conectată la rețelele de socializare foarte mult ca să fiu la curent cu tot ce se întâmplă. Într-un fel era firesc să fac asta dată fiind noutatea contextului. Facebook și televizorul m-au dărâmat emoțional, așa că spre sfârșitul săptămânii m-am mutat pe Twitter. Știri scurte și la obiect, din surse externe în special, fără să declanșeze emoții puternice. Pe gustul meu!

Un lucru care a ajutat foarte mult la scăderea anxietății a fost să mă implic în acțiunile de voluntariat la asociația ce găzduiește refugiați lângă orașul în care locuiesc. Am reluat contacte cu foști colegi din asistență socială, am cautat interpreți de rusă, am ajutat la crearea unei rețele de suport, m-am simțit utilă. Cel mai mult a contat să fiu acolo cu copiii și cu adulții refugiați, să îi văd râzând, jucându-se, să interacționez cu ei. Acel mic ajutor pe care l-am dat cred că a contat pentru ei, iar pe mine m-a ajutat enorm să depășesc emoțiile negative ce mă copleșeau.

Ce am observat a fost că spre final de săptămână am fost mult mai liniștită. Poate m-am obișnuit deja cu ideea că avem război la graniță, că vom trăi sub amenințare o perioadă? Poate că, inconștient, am ajuns la concluzia ”asta este, ne vom confrunta și cu această situație neplăcută dacă este nevoie, dar voi face tot ce pot să ne fie bine”? Poate am reușit să îmi deblochez toate resursele interne astfel încât psihicul meu să facă față situației?

Astăzi sunt alt om. Alt om decât săptămâna trecută, alt om decât înainte să înceapă războiul, alt om decat înainte de martie 2020. Am înțeles din nou că uneori în viață nu mai contează banii, abundența, aspectele materiale. Mai importante sunt pacea, liniștea, siguranța fizică, lucruri pe care nu le poți cumpăra cu banii. Am înțeles că poți pierde într-o secundă toate lucrurile materiale, dar cel mai important este să rămâi în viață alături de cei dragi. Am înțeles că fericirea nu este dată de lucrurile materiale. Din teorie știam tot ce am scris mi sus. Dar acum le trăiesc și le simt.

Am pus la îndoială inclusiv afacerea mea și capacitatea de a ajuta oamenii să fie bine; acum încep să mă remontez și să mă gândesc cum îi pot ajuta mai bine în acest context nou.

Nu știu ce va urma. Nimeni nu știe. Dar știu că trebuie să fim bine în interior ca să putem face față provocărilor ce vor veni. Iar asta putem face începând de azi.

Vouă cum v-a fost în ultimele două săptămâni? Ce ați simțit? Ce informații v-ar fi de ajutor ca să vă fie mai bine?